SOS – Pădurea Strehareţi, Slatina!

Postat in Oct 2 2014 - 11:00pm by Bucur Borcan
|

Până nu demult locul de promenadă cotidiană a slătinenilor, pădurea seculară de la marginea municipiului Slatina era peisajul de o frumuseţe tulburătoare, unde localnicii veneau să se recreeze, să-şi încarce bateriile sufletului, de câte ori era nevoie.
strehareti
Biodiversitatea acestui parc amenajat pentru public în urmă cu câteva decenii cuprinde unele specii de arbori rare în Europa. Aici era amenajată şi o grădină zoologică, spre bucuria şi instruirea copiilor şi, în egală măsură, a celor mari. Acum nu mai este. Pe podul suspendat, care ducea la grădină, nu mai trece nimeni. Fauna, pe cale de dispariţie, mai este reprezentată acum de câteva veveriţe anemice şi speriate, iar peştii mai supravieţuiesc cu greu în pârâul cu apă insalubră, sugrumat de gunoaie. Aleile de acces au ajuns aproape impracticabile. Lacul de acumulare, unde veneau pescarii şi amatorii de plimbări cu barca ori cu hidrobicicleta s-a privatizat, devenind zonă interzisă publicului. Din hanul cu terasă, construit sub coroanele arborilor, au rămas ruinele. Arena destinată spectacolelor cultural-artistice este pustie. La marginea pădurii mai primeşte pelerini şi credincioşi pentru rugăciune şi linişte sufletească schitul Strehareţi, adus relativ recent la statutul de mânăstire. Este obiectiv de patrimoniu naţional, ctitorit la 1748. Mai sus de mânăstire se află Colegiul Naţional Agricol „Carol I”, cel mai vechi liceu din Slatina, ai cărui elevi se cam tem, de la o vreme, să mai colinde aleile pădurii, în timpul liber. De ce se tem? Iată de ce:
În ultimele două decenii, pădurea a-nceput să se rărească. În urmă cu circa opt ani, acolo a fost săvârşită şi o crimă diabolică, a cărei victimă a fost chiar o profesoară de la Colegiul Agricol. În ultimele zile, pădurea a fost devastată cu sălbăticie, defrişată, zi şi noapte, cu drujbele şi cu fierăstraiele. Poliţia Locală nu poate stăvili prăpădul. Se pare că nici legea nu-i ajută pe oamenii legii, favorizându-i pe hoţi. Autorităţile, ori sunt depăşite de situaţie, ori nu sunt preocupate de această veritabilă crimă la adresa mediului. Am fost sesizaţi de către unii slătineni cu simţ civic, oameni care mai cred că acest nepreţuit tezaur al naturii le aparţine slătinenilor. Ne-au povestit, marcaţi de emoţie şi de revoltă, despre ceea ce văzuseră. Am fost acolo şi am constatat proporţiile grozăviei. „Aşa ceva nu e posibil!”, ziceau ei. Ba, uite că este!
Mai rămân doar întrebările retorice: Eram, cumva, datori să lăsăm generaţiilor viitoare darurile cu care ne-a binecuvântat Cel de Sus? Avem dreptul să le distrugem (fie şi dintr-o nepăsare complice), şi să le povestim nepoţilor că acolo era, odinioară, Paradisul de Pământ? Ce le vom spune când ne vor întreba de ce nu mai există?
Ar mai fi, totuşi, o speranţă, înainte ca fatalismul să-şi pună amprenta pe convingerile noastre: poate că administraţia locală va căuta răspunsuri la prezentele întrebări şi va interveni energic pentru a salva ce se mai poate salva din Minunea de la Strehareţi.

Bucur Borcan

Comentari

comentari